Am pierdut copilul din mine (lost of inner-child)

Zilele trec tot mai terne, tot mai gri, toate pe acelaşi tipar rece, obişnuit, care nu iese cu nimic din comun. Mă gândeam zilele trecute de ce viaţa a devenit atât de plictisitoare, de ce totul se scurge într-o monotonie greu de spart şi de ce oare toate zilele sunt la fel.  Îmi aduc aminte cu plăcere de zilele când eram copil, când toate erau uşoare, când voioşia era la ordinea zilei, când aveam multe vise, multe planuri. Acum visele par imposibil de atins, acum totul pare greu. Mă întreb dacă nu cumva am căzut prada propriei mele laşităţi, dacă nu cumva am uitat că puterea stă înlăuntrul meu şi că daca îmi doresc suficient de mult, din tot sufletul şi cu toată inima mea visele se adeveresc. Într-adevar, am uitat. Am pierdut copilul din mine.

Dar acum scriu aici. Ceea ce înseamnă totuşi că undeva, într-un colţişor ascuns al sufletului meu mai există încă urma unui copil, rătăcită de anii care au trecut şi care au aşternut o pătură groasă a uitării peste el. Eu sunt încă un copil. Murdarită de firul vieţii şi al întâmplărilor care şi-au varsat cenuşa amărăciunii asupra mea.  Oprimat, într-un ungher demult neumblat, copilul din mine aştepta să-l redescopăr, să-l scot la joacă şi la spus povesti…la trăit poveşti

Un adult fericit este un adult care îşi lasă sufletul pur, de copil care a crescut frumos, să iasă la iveală, să se bucure de placerile nevinovate ale vieţii cu aerul ingenuu, lipsit de răutăţi inutile, efemere.

De câteva zile mă tot gândesc la asta. La copilul din mine. Pe care mult timp l-am ignorat, l-am ţinut ascuns, deşi era mereu cu mine, în mine, în toată fiinţa mea. Şi acum, după atâta timp, îl scot la lumină să vadă ce frumos am crescut şi câte îi datorez pentru tot ceea ce m-a învăţat.

Anutsa…

Binecuvântare…

Astăzi e un moment în care simt nevoia iar să scriu.

Mă simt binecuvântată prin tot ceea ce am şi tot ceea ce sunt. Sunt tot mai încrezătoare în mine şi în Dumnezeul meu care face soarele să răsară, face primăvara să vină si aduce fericirea…

Iubesc tot ceea ce ma înconjoară şi mă bucur de toate pentru că ştiu că totul e efemer. Toate vin şi pleacă indiferent de ceea ce ţi-ai dori tu…toate sunt însutit mai bune când vin de sus…şi eu îl iubesc…pentru ca are grija de mine, pentru ca ma veghează, pentru ca ma iubeşte…pentru că întotdeauna are planuri mai bune pntru mine decât îmi făuresc eu…pentru că există, iar cine neagă lucrul ăsta nu ştie ce vorbeşte…

Pentru că eu pot orice atunci când e lânga mine. Şi cine e împotriva mea atunci când Dumnezeu e cu mine?

Fiţi binecuvântaţi, dragii mei.

„Fericirea-i un pitic… ce danseaza…”

Astazi, daca ar fi sa ma iau dupa canoane, ar trebui sa fiu trista si amarata, ar trebui intr-o stare foarte proasta datorita situatiei financiare si a stangerii chimirului. Dar eu astazi sunt fericita, am de ce sa fiu fericita, am o pereche minunata, intru toate defectele lui, am un copil extraordinar, care imi umple zilele, iar eu , eu sunt multumita de mine!

Vezi tu, oare sa fie doar varsta de vina?… Tineretea?… Adica atunci cand vor mai trece niste ani peste noi, peste mine, peste relatie, o sa fie altfel? Mai pesimist, mai sumbru? Pentru ca atunci intr-adevar ar fi trist. Dar vezi tu, eu cred ca nu e cazul, fiindca e vorba, nu de tinerete, cum probabil se crede (cum probabil m-as putea pacali si eu), ci despre principii, despre crezul tau, despre ceea ce visezi tu…Eu imi doresc o familie, iar fericirea mea isi trage seva din bunastarea familiei mele.  Nimic pe lumea asta nu e mai important si nimic pe lumea asta nu ma poate face mai fericita decat baietii mei; cand se intampla ceva cu ei, nimic pe lumea asta nu ma poate face sa ma simt mai bine. Pentru ca vezi tu, fericirea e in lucrurile marunte si e a ta, personala. Fericirea nicicand n-o sa fie identica cu a altei persoane.

Fericirea e-un lucru marunt, e o coarda care vibreaza. Fericirea-i un pitic…ce danseaza…

Cred in mine, cred in noi si in Dumnezeu. Si mai cred ca toate sunt trecatoare, ca toate vin si pleaca, iar ca raul e aici doar cat sa te puna la incercare, dupa care pleaca. Si mai cred ca daca iti doresti suficient de tare, visele se indeplinesc, asa, cu un praf de stele!

Fericirea si multiplele ei stari

Eu caut fericirea sufletului. Caut acea atingere ingereasca care imi face inima sa tresalte. Sunt pe deplin constienta ca lumea aceasta este desarta, efemera. Nu pot fi prefacuta si sa nu recunosc ca nu-mi place confortul sau bunastarea unei situatii financiare echilibrate…dar nu este suficient pentru a-mi umple sufletul…astea-s pentru trup, pentru lumea asta materiala intrucat toti avem nevoie de adapost, de hrana si de toate celelalte. Insa hrana mea sufleteasca este cea care ma satura si cea care imi aduce fericirea. Vezi tu, cititorule, fericirea e un lucru care poposeste rar in vietile noastre, carese aseamana unei pasari, se odihneste putin si-apoi isi ia din nou zborul. Momentul, instanta in care ramane printre noi este desori interpretabil. Poate ca dureaza prea putin(intotdeauna dureaza prea putin!), poate ca n-a atins cota maxima, poate ca…of, a si trecut.

Fericirea mea tine doar de partea sufleteasca. Intrucat am invatat ca fericirea „lumeasca”, materiala vine si se duce repede, cea sufleteasca poate ramane si aparea cand vrei tu. Pentru mine fericirea este zambetul copilului meu, iubirea sotului meu, o dupa-amiaza placuta impreuna, o duminica relaxanta cu toata familia…

M-am apucat (sau reapucat, mai bine) de citit. Intamplator, aici, la apartament, am gasit volumele copilariei mele, „La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu. Am darul ca atunci cand citesc sa ma transpun in povestire, ca si cum as fi acolo si as participa pasiv la actiune. La Medeleni reprezinta o perioada a copilariei mele, iar recitirea ei aduce cu sine umplerea sufletului meu de bucurie, de liniste, de seninatate.  Traiesc adesea impresia ca m-am nascut intr-un secol gresit, ca lumea aceea din carte reprezinta un model si nu mizeria pe care o traim noi azi. Si-atunci incerc sa imi umplu sufletul si simtirea de lucruri simple, lucruri ce nu pot fi cumparate si care nu pot fi sterse pe veci din inima mea.

Ingrijiti-va sufletul, caci acesta e nemuritor.

Perfectiunea exista!

Desi nu s-ar zice, pentru niste oameni cu venituri modeste cum suntem noi (am scazut chiria, asa am ajuns la „modeste”) avem foarte multe oportunitati de vacanta. Datorita sotului meu care e un tip extrordinar (pupici pe aceasta cale; don’t worry, el nu citeste blogul) are un prieten la Maramu care lucreaza in Spania, dar de cate ori se duce acasa, hop si noi cu el. Bai nene si e Valea Viseului dementiala! Localitatea este una de frontiera cu Ucraina si toti romanii de acolo fac parte din comunitatea ucrineana. Adica toti au radacini ucraineene si nu auzi pic de romana vorbindu-se. Asa ne-am simtit si noi ca intr-o vacanta in Europa :)))) Am invatat niste cuvinte in ucraineana si noi, dar mai ales am invatat niste principii ca o familie sa fie extraordinara. Acolo, la Maramu, regulile sunt altfel, nu sunt atat de „emancipate”, fiecare isi are rolul bine stabilit si stie ce are de facut, parintii sunt respectati si li se vorbeste la pers a2-a plural, pentru ca sunt apreciati si nu obligati. Simt ca nu reusesc sa explic prin cuvinte ceea ce am vazut. Familia traditionala inca exista si e minunata. Am invatat atata de la oamenii aceia simpli, mai mult decat poti citi in carti.

Capul familiei este preot iar mama este invatatoare. Familia tipica de intelectuali de odinioara. Niste oameni de un bun simt extrordinar, de o bunatate iesita din comun, cu frica lui Dumnezeu, cu dorinta de bunastare in familie. Acesti parinti sunt tratati cu respect de copii, de nepoti, de satul intreg. Iar eu, acestor oameni le datorez totul fiindca ei mi-au aratat ca familia perfecta exista, ca Dumnezeu isi revarsa fericirea asupra oamenilor simpli, cu credinta, cu iubire fata de semeni si cu El in suflet. Va multumesc ca existati, ca mi-ati daruit o farama de perfectiune, de speranta ca se poate si nu sunt doar visuri, pentru tot ceea ce sunteti si ce faceti!

E bine…

La 22 de ani renasc. Sau mai bine spus viata mea incepe sa existe. Sunt visatoare si mai ales lupt, lucru pe care nu l-am facut de…nici nu mai stiu de cand…am planuri, e ceva extraordinar pentru mine, pana acum singurul lucru pe care il visam si-l planuiam era „vreau sa plecam de-aici sa ne mutam singuri”, acum vad infinit mai departe…si e minunat! Mai ales ca pun totul in aplicare, ca am rabdare, ceea ce la mine lipsea cu desavarsire…

E greu. Dar e incredibil de frumos, de linistit, de pasnic. Zilele sunt pline de zambete, de admirat mutrite dulci de copil-zgatie in parc, de „te iubesc”, de bunavointa, de fericire. Da, stam prost cu banii, ii socotesc la sange cand ma duc la cumparaturi, dar as putea sa mananac numai cartofi si tot nu mi-ar disparea fericirea din suflet, din inima, din ochi. Suntem doar noi 3, e liniste, fericire si implinire. E bine. Si pentru toate ii multumesc lui Dumnezeu care mereu are pentru mine un plan mai bun decat imi fauresc eu.

Sunt ploaie si sunt vant, sunt suflet, sunt pamant, sunt tot ce vrei tu sa fiu…daca ma vrei…

Sunt iubire, fericire, un dram de nebunie, un licar de speranta, o lacrima, o fatza…

Sunt eu, sunt tot…

God is good

Pentru ca se apropie Pastele ma conformez si fac o gramada de lucruri. Gatesc, fac curat, spal, calc, ma spovedesc, daca oi fi vrednica ma si impartasesesc, ma duc la piata, la Carrefour, etc. E agitatie, e greu, e frumos, e bine. Am familie frumoasa si toate lucrurile astea le fac cu drag si iubire. Si ma pregatesc sufleteste pentru prima noapte de inviere petrecuta total la biserica, adica pana la 4-5 dimineata, lucru pe care nu l-am mai facut de mult. Si e bine. Ma simt bine. Comuniunea mea cu Dumnezeu se intareste, Dumnezeu e iubire si e bun.  Si o sa postesc in continuare. Asa ma simt bine. Asa sunt eu. Simpla cu sufletul, complicata la exterior. Am casuta mea, familia mea, bucataria mea si primul Paste impreuna, adica doar noi 3 si mancare facuta cu dragoste.

Sarbatori fericite va doresc si credinta multa!

Dragostea ramane…

Revin…in forta. Ne-am mutat si ne-am rasmutat, stam acum in Crangasi, fix langa parc si e si mai acasa, daca reusiti sa intelegeti. M-am impacat cu domnul sots si lucrurile merg spre bine. Incet incet si usor usor, lucrurile evolueaza. As adauga spre bine, dar e subinteles, pt ca daca evolutia ar negativa s-ar chema regres sau stat pe loc. Deci,nu e cazul.

Incep sa redevin plina de vise, de speranta, de iubire, de liniste, de rabdare, de intelegere, atribute care o perioada mi-au fost total atrofiate, fiind doar la cativa pasi distanta de autodistrugere. Chiar era precum suna. Naspa. Acum chiar am si eu o viata proprie, vise realizabile pe termen scurt si liniste in familie.

Salut primavara cu mirosul ei puternic de flori, cu soarele mieros de dimineata si cu bunadispozitia aferenta!

Fericita ca o noua viata rasare la orizont. A mea. Am luat-o inapoi!!!